Din mâinile valahilor schismatici

„Românii au fost la putere în Transilvania secolelor al XIII-lea și al XIV-lea, alături de nobili, de săși și de secui, dar tot atunci a început și s-a produs treptat, dar implacabil, îndepărtarea lor că grup distinct de la conducere. Mai întâi, ei erau de credință „grecească” și – conform mentalitățîi timpului – nu mai puteau fi la putere într-un stat de credință „latină”, campion al misionarismului catolic, într-un stat care se revendică drept „apostolic” și „marianic” (protejat de Fecioara Maria), având menirea declarată să lupte pe toate căile, inclusiv cu armele, contra „paganilor, a ereticilor și a schismaticilor”. S‑a văzut repede că acești români cuprinși în Transilvania și în Ungaria prelungeau masă poporului lor situat spre sud și spre est, că erau nesiguri în fidelitatea lor față de rege și coroana, că întrețineau, la început mai mult inconștient și intuitiv, legături cu frații lor de peste munți, de care ii legau atâtea caracteristici comune, inclusiv vechi formațiuni politice care „incalecau” Carpații. Încrederea autorităților oficiale ale Transilvaniei și Ungariei în români a început sa scadă, pe măsură ce sporea suspiciunea românilor față de aceste autorități. Era tot mai clar că, în stăpânirea solidă și în exploatarea Transilvaniei, autoritățile nu se puteau baza prea serios pe români. Mult mai de încredere pentru rege și apropiații săi erau nobilii (cei făcuți nobili de către suveran), sașii, secuii etc., adică acele grupuri de oameni – majoritatea coloniști, veniți mai de departe sau mai de‑aproape – dăruite cu pământuri și apoi cu largi privilegii.” (Ioan-Aurel Pop)